Tentaţia Kremlinului

 de DOMINIQUE MOISI Care este semnificaţia recentei tranzacţii prin care Franţa a vândut Rusiei patru puternice nave de luptă din clasa Mistral? Afaceri normale sau o mişcare iresponsabilă care contribuie la o schimbare periculoasă a echilibrului de putere în Marea Baltică şi Marea Neagră?  
Se spune uneori că, prin atitudinea egoistă din Uniunea Europeană, Germania a devenit o „a doua Franţă” Dar este şi Franţa cu adevărat pe cale să devină o „a doua Germanie”? Dacă Germania este principalul partener economic al Rusiei, de ce nu ar fi şi Franţa principalul ei partener strategic?
Franţa nu împărtăşeşte aceeaşi apropiere naturală a Germaniei de Rusia – o relaţie bazată atât pe geografie, cât şi pe istorie. Are însă o lungă tradiţie a unei relaţii „speciale” bilaterale cu Rusia – marcată de o profundă dimensiune culturală -, care transcende cumva Războiul Rece.
Generalul Charles de Gaulle se descria odinioară ca „prieten de vreme rea” al Statelor Unite,  sugerând posibilitatea că,  o dată ce vremea se îmbunătăţeşte,  el ar putea merge pe o cale proprie,  părăsind comandamentul integrat al NATO şi acţionând ca un fel de punte între Vest şi Est. Politica de „détente” a lui de Gaulle faţă de Uniunea Sovietică, practicată cu mulţi ani înainte ca ea să fie încercată de Nixon şi Kissinger, întruchipa dorinţa Franţei de a construi o existenţă diplomatică de sine stătătoare şi de a-şi maximiza spaţiul de manevră în relaţie cu SUA.

Timpurile s-au schimbat. Războiul Rece s-a încheiat. Nicolas Sarkozy nu e De Gaulle, iar Rusia nu e Uniunea Sovietică. Şi totuşi, pluteşte un incontestabil iz de nostalgie în actualul „rapprochement” dintre două puteri conştiente de relativul lor declin în lume. Ambele vor să-şi reafirme statutul – cel diplomatic în cazul Franţei, cel strategic în al Rusiei. Doar că realitatea e mai prozaică pentru ambii.
Punctul culminant al recentei vizite făcute de preşedintele rus Dmitri Medvedev la Paris, pe parcursul căreia s-a perfectat tranzacţia cu navele de război, a fost acordul la care cele două ţări au ajuns nu atât în baza unei viziuni strategice pe termen lung, ci în baza unor consideraţii pragmatice. Pentru Franţa,  mai ales,  totul se învârte în jurul economiei.
Franţa e pornită să-şi menţină industria de apărare independentă şi să-şi păstreze deschis arsenalul naval cu baza la Saint-Nazaire, pe coasta de vest.  La această preocupare mercantil-legitimă Rusia pare să fi răspuns cu „paşi mici” în direcţia unei politici de sancţiuni împotriva Iranului. Va fi interesant de observat în următoarele săptămâni şi luni dacă Moscova se va ţine într-adevăr de ce promite.
În realitate, la fel ca şi în august 2008, când Sarkozy a negociat cu succes o încetare a focului şi apoi un acord de pace între Georgia şi Rusia (încheiat în mare parte în termenii ruseşti), acţiunile preşedintelui francez sunt adevărate simfonii în urechile ruşilor. Iar „Sarkozy americanul” (cum era odinioară poreclit în Franţa) nu mai crede că trebuie să demonstreze ceva Statelor Unite. Franţa s-a întors simbolic sub comanda militară a NATO în aprilie 2009.  Chiar dacă unii oficiali americani sunt iritaţi de vânzarea de echipament militar sofisticat către Rusia, nimeni nu a îndrăznit să se plângă deschis.

Una peste alta, nu se află cumva şi SUA în plin proces de „resetare” a relaţiilor cu Rusia? Dat fiind că la orizont China se conturează ca o forţă mult mai sigură pe sine şi mai sfidătoare decât Rusia,  inclusiv ca jucător-cheie în G20, Rusia este curtată de toate puterile. Şi cu toţii par să pornească de la acelaşi calcul,  sperând să altereze echi–librul puterii în interiorul Rusiei pentru a întări poziţia lui Medvedev faţă de prim-ministrul Vladimir Putin.
Dar e acest calcul unul raţional sau e doar expresia unei dorinţe, o iluzie reconfortantă cu rolul de a-i face pe liderii francezi să se simtă bine, când, de fapt, ei tratează cu Rusia pe considerente pur comerciale?
Aşa cum un prieten rus îmi spunea recent, „Putin vrea să trăiască la fel ca Roman Abramovici şi să conducă la fel ca Stalin”. El deţine puterea. Ideea că poţi să joci cartea Medvedev pentru a crea un echilibru la Putin e o iluzie periculoasă.  Nu există o împărţire a pu-terii între cei doi. Primul îi netezeşte celui de-al doilea calea pentru reîntoarcerea la Kremlin în 2012.  În Rusia banul e puterea şi pute-rea e banul. Miza e, pur şi simplu, prea mare.
Franţa nu ar trebui să se amăgească. Nu e nimic inerent greşit în a vinde armament Rusiei, dar procedând astfel alimentezi efortul lui Putin de a-şi consolida politica de dominaţie asupra „vecinătăţii apropiate”. Vânzarea unor asemenea nave de război nu va afecta pozitiv balanţa puterii în interiorul Rusiei, dar va afecta echilibrul regional de putere în favoarea Rusiei.  
Este limpede că dispare încetul cu încetul orice urmă de ambiţie de a defini o politică europeană de energie şi securitate în relaţie cu Rusia. De la Berlin la Paris şi de la Paris la Roma, liderii europeni poate că procedează în esenţă la fel, dar o fac separat, de pe poziţii de competitori care se bat pe bunăvoinţa Rusiei, nu ca parteneri într-o Uniune Europeană presupus strâns unită. http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/tentatia-kremlinului-181520.html

DACĂ AI AJUNS PE ACEST BLOG FĂ-L TE ROG PUBLIC PE ORICE SITE,BLOG,TV-MASS MEDIA şi pe orice alt suport de tip PUBLICITAR…Acest blog nu câştigă sub nicio formă BANI sau alte valori materiale. SUCCES TUTUROR…